SCURTĂ PREZENTARE ISTORICĂ
  

Pe teritoriul actual al României, activitatea judecătorească a apărut și a evoluat odată cu organizarea statală. La început, activitatea judiciară era realizată împreună cu celelalte activități ale statului, neavând un caracter independent și nefiind exercitată de persoane specializate.

Primele mențiuni privind instituția datează din 1831, când Regulamentul Organic al Valahiei a prevăzut înființarea Ministerului Public. În Moldova, Ministerul Public a fost instituit printr-o lege din 26 martie 1862.

Prin Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, Ministerul Public a fost organizat după principiile stabilite în Franța, țara de origine a instituției. Conform acestei legi, procurorii erau organizați în parchete pe lângă instanțele judecătorești, cu misiunea de a reprezenta societatea, de a supraveghea respectarea legilor în activitatea judiciară și executarea hotărârilor. Ulterior, au fost adoptate o serie de legi de organizare judecătorească, fără a aduce schimbări substanțiale în funcțiile și principiile de organizare ale ministerului public, ci doar unele modificări privind structura  parchetelor și statutul procurorilor.

Ministerul Public era compus din procurorii numiți de șeful statului, având calitatea de magistrați.

După unirea într-un singur stat a tuturor provinciilor române, în 1918, a existat o preocupare de armonizare a legislației pe întregul teritoriu național, inclusiv în ceea ce privește organizarea puterii judecătorești.

Legea de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 are dispoziții privind structura Ministerului Public, însă în privința competențelor și a modulului de acțiune, face trimitere la Codul de procedură penală.

După 1945, România a intrat într-o etapă nouă a istoriei sale, când, treptat, în organizarea judecătorească apar influențe sovietice.

Prin Decretul nr. 2 din 22 aprilie 1948 privind organizarea și funcționarea Parchetului s-a stabilit că „Parchetul supraveghează respectarea legilor penale, atât de către funcționarii publici, cât și de ceilalți cetățeni”. Principala sarcină era vegherea la urmărirea și pedepsirea crimelor împotriva ordinii și libertății democratice a intereselor economice, independenței naționale și suveranității statului român.

            Parchetul funcționa sub conducerea ministrului justiției. Procurorii se bucurau de stabilitate.

Procurorul general era numit de către Prezidiul Marii Adunări Naționale, la propunerea Guvernului, după recomandarea ministrului justiției.

Legea nr. 6/1952 pentru înființarea și organizarea Procuraturii elimina din textele legislative sintagma „Minister Public” înlocuind-o cu termenul „procuror” iar Parchetul este numit Procuratura.

Noua instituție astfel creată era un organ independent, subordonat exclusiv organului suprem al puterii de stat și Consiliului de Miniștri. Procurorul general era numit de Marea Adunare Națională. Procuratura exercita activitatea de supraveghere și asigurare a respectării legii, apără drepturile și interesele legale ale cetățenilor.

A fost înființată Procuratura Generală ca aparat central de conducere a tuturor unităților de procuratură formată din 8 direcții și 3 servicii.

Odată cu adoptarea Legii nr. 60/1968 pentru organizarea și funcționarea Procuraturii, a Codului penal și a Codului de procedură penală, România devine prima țară din Europa centrală și de Est care reintroduce în legislație principii procesual penale europene, eliminând influențele sovietice.

Legea prevedea dreptul procurorului de a da dispoziții obligatorii și de a lua măsuri cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, precum și de a încuviința, autoriza, confirma sau infirma actele și măsurile procesuale ale organului de urmărire penală.

Se consacra dreptul procurorului de a efectua orice act de urmărire în orice cauză și obligativitatea efectuării urmăririi în cazurile prevăzute de lege.

Atribuțiile organelor procuraturii se exercitau numai în baza legii și a dispozițiilor organelor ierarhic superioare.

Procurorul ierarhic superior putea să îndeplinească oricare din atribuțiile procurorilor din subordine sau să suspende ori să anuleze dispozițiile acestora.

În decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituție a României, cu modificările și completările efectuate în 2003, care reflectă schimbările democratice produse în țară în decembrie 1989 și consacră o serie de principii noi în ceea ce privește activitatea judecătorească.

La 1 iulie 1993 a intrat în vigoare Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, care, în conformitate cu prevederile constituționale, reintroduce termenul de „minister public", punând bazele organizării și funcționării noii instituții.

S-a recunoscut calitatea de magistrat procurorului și dreptul acestuia la stabilitate în funcție.

Prin această lege a fost eliminată din competența procurorului atribuția de supraveghere generală, păstrându-i-se numai atribuțiile judiciare.

În urma modificării din 1996, a fost eliminată denumirea de Parchet General și a fost instituită funcția de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel.

           Ulterior revizuirii Constituției prin Legea nr. 429 din 13 octombrie 2003, au fost adoptate Legea nr. 303 din 28 mai 2004 privind statutul magistraților (denumire modificată în 2005 prin înlocuirea termenului „magistrați” cu „judecători și procurori”) și Legea nr. 304 din 28 mai 2004 privind organizarea judiciară, care au înlocuit Legea nr. 92/1992, armonizând legislația română cu cea europeană, în procesul de pregătire a integrării României în Uniunea Europeană.

           S-a statuat independența procurorului în soluțiile pe care le dispune, iar cariera magistratului a trecut în competența Consiliului Superior al Magistraturii, au fost reglementate noile structuri specializate de combatere a corupției și crimei organizate.