SCURTĂ
PREZENTARE ISTORICĂ
Pe
teritoriul actual al României, activitatea judecătorească a
apărut și a evoluat odată cu organizarea statală. La început,
activitatea judiciară era realizată împreună cu celelalte
activități ale statului, neavând un caracter independent și
nefiind exercitată de persoane specializate.
Primele mențiuni privind instituția datează din 1831, când
Regulamentul Organic al Valahiei a prevăzut înființarea
Ministerului Public. În Moldova, Ministerul Public a fost
instituit printr-o lege din 26 martie 1862.
Prin
Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, Ministerul
Public a fost organizat după principiile stabilite în Franța,
țara de origine a instituției. Conform acestei legi, procurorii
erau organizați în parchete pe lângă instanțele judecătorești,
cu misiunea de a reprezenta societatea, de a supraveghea
respectarea legilor în activitatea judiciară și executarea
hotărârilor. Ulterior, au fost adoptate o serie de legi de
organizare judecătorească, fără a aduce schimbări substanțiale
în funcțiile și principiile de organizare ale ministerului
public, ci doar unele modificări privind structura parchetelor
și statutul procurorilor.
Ministerul Public era compus din procurorii numiți de șeful
statului, având calitatea de magistrați.
După
unirea într-un singur stat a tuturor provinciilor române, în
1918, a existat o preocupare de armonizare a legislației pe
întregul teritoriu național, inclusiv în ceea ce privește
organizarea puterii judecătorești.
Legea
de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 are dispoziții
privind structura Ministerului Public, însă în privința
competențelor și a modulului de acțiune, face trimitere la Codul
de procedură penală.
După
1945, România a intrat într-o etapă nouă a istoriei sale, când,
treptat, în organizarea judecătorească apar influențe sovietice.
Prin
Decretul nr. 2 din 22 aprilie 1948 privind organizarea și
funcționarea Parchetului s-a stabilit că „Parchetul
supraveghează respectarea legilor penale, atât de către
funcționarii publici, cât și de ceilalți cetățeni”. Principala
sarcină era vegherea la urmărirea și pedepsirea crimelor
împotriva ordinii și libertății democratice a intereselor
economice, independenței naționale și suveranității statului
român.
Parchetul funcționa sub conducerea ministrului
justiției. Procurorii se bucurau de stabilitate.
Procurorul general era numit de către Prezidiul Marii Adunări
Naționale, la propunerea Guvernului, după recomandarea
ministrului justiției.
Legea
nr. 6/1952 pentru înființarea și organizarea Procuraturii
elimina din textele legislative sintagma „Minister Public”
înlocuind-o cu termenul „procuror” iar Parchetul este numit
Procuratura.
Noua
instituție astfel creată era un organ independent, subordonat
exclusiv organului suprem al puterii de stat și Consiliului de
Miniștri. Procurorul general era numit de Marea Adunare
Națională. Procuratura exercita activitatea de supraveghere și
asigurare a respectării legii, apără drepturile și interesele
legale ale cetățenilor.
A
fost înființată Procuratura Generală ca aparat central de
conducere a tuturor unităților de procuratură formată din 8
direcții și 3 servicii.
Odată
cu adoptarea Legii nr. 60/1968 pentru organizarea și
funcționarea Procuraturii, a Codului penal și a Codului de
procedură penală, România devine prima țară din Europa centrală
și de Est care reintroduce în legislație principii procesual
penale europene, eliminând influențele sovietice.
Legea
prevedea dreptul procurorului de a da dispoziții obligatorii și
de a lua măsuri cu privire la efectuarea oricărui act de
urmărire penală, precum și de a încuviința, autoriza, confirma
sau infirma actele și măsurile procesuale ale organului de
urmărire penală.
Se
consacra dreptul procurorului de a efectua orice act de urmărire
în orice cauză și obligativitatea efectuării urmăririi în
cazurile prevăzute de lege.
Atribuțiile organelor procuraturii se exercitau numai în baza
legii și a dispozițiilor organelor ierarhic superioare.
Procurorul ierarhic superior putea să îndeplinească oricare din
atribuțiile procurorilor din subordine sau să suspende ori să
anuleze dispozițiile acestora.
În
decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituție a României, cu
modificările și completările efectuate în 2003, care reflectă
schimbările democratice produse în țară în decembrie 1989 și
consacră o serie de principii noi în ceea ce privește
activitatea judecătorească.
La 1
iulie 1993 a intrat în vigoare Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească, care, în conformitate cu prevederile
constituționale, reintroduce termenul de „minister public",
punând bazele organizării și funcționării noii instituții.
S-a
recunoscut calitatea de magistrat procurorului și dreptul
acestuia la stabilitate în funcție.
Prin
această lege a fost eliminată din competența procurorului
atribuția de supraveghere generală, păstrându-i-se numai
atribuțiile judiciare.
În
urma modificării din 1996, a fost eliminată denumirea de Parchet
General și a fost instituită funcția de procuror general al
parchetului de pe lângă curtea de apel.
Ulterior revizuirii Constituției prin
Legea nr. 429 din 13 octombrie 2003, au fost adoptate Legea nr.
303 din 28 mai 2004 privind statutul magistraților (denumire
modificată în 2005 prin înlocuirea termenului „magistrați” cu
„judecători și procurori”) și Legea nr. 304 din 28 mai 2004
privind organizarea judiciară, care au înlocuit Legea nr.
92/1992, armonizând legislația română cu cea europeană, în
procesul de pregătire a integrării României în Uniunea
Europeană.
S-a statuat independența procurorului în
soluțiile pe care le dispune, iar cariera magistratului a trecut
în competența Consiliului Superior al Magistraturii, au fost
reglementate noile structuri specializate de combatere a
corupției și crimei organizate. |