|
RELAȚIA
CU PUTEREA EXECUTIVĂ
Relația
de autoritate a Ministrului Justiției cu procurorii
Conform
dispozițiilor art.131 din Constituție, procurorii își desfășoară
activitatea potrivit principiului legalității, imparțialității
și al controlului ierarhic sub autoritatea ministrului
justiției. Aceasta nu înseamnă că Ministerul Public este
subordonat ministrului justiției.
Pentru această reglementare legiuitorul a avut în vedere și
opiniile unor savanți ai dreptului, cum a fost ilustrul profesor
Garconnet care susținea că în multe țări lumea se teme ca un
minister public cu totul supus puterii executive să nu fie din
punct de vedere politic o armă grea în mâinile unui guvern, iar
marele penalist I. Tanoviceanu arăta că „Toți autorii de
drept penal, toți specialiștii și toți cei care năzuiesc să
asigure justiției condițiile unei desăvârșite funcționări,
susțin cu argumente ce nu cunosc replică, independența
Ministerului Public. Ce păcat însă, că nu aceștia fac legile”.
Autoritatea ministrului justiției nu are în legislația noastră
sensul unei subordonări ierarhice, ci acela al unei relații
administrative, similară cu relația existentă între ministrul
justiției și instanțele judecătorești.
Ministerul Public nu se află sub autoritatea ori subordonarea
Ministerului Justiției, procurorul nu poate primi ordine de la
funcționarii acestui minister.
Modalitățile prin care ministrul justiției își exercită
autoritatea asupra Ministerului Public au fost stabilite prin
art.69 din
Legea 304/2004
pentru
organizarea judecătorească, după cum urmează:
(1)
Ministrul justiției, când consideră necesar, din proprie
inițiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii,
exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume
desemnați de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, de procurorul
general al Parchetului Național Anticorupție, ori de ministrul
justiției.
(2) Controlul constă în verificarea eficienței
manageriale, a modului în care procurorii își îndeplinesc
atribuțiile de serviciu și în care se desfășoară raporturile de
serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în
lucrările de competența parchetelor. Controlul nu poate viza
măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale și
soluțiile adoptate.
(3)
Ministrul justiției poate să ceară procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau,
după caz, procurorului general al Parchetului Național
Anticorupție informări asupra activității parchetelor și să dea
îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru
prevenirea și combaterea eficientă a criminalității.
Însemnătatea deosebită a asigurării independenței
politice a procurorului în contextul garantării legalității
și imparțialității urmăririi penale a fost evidențiată și în
cadrul Congresului ONU din 1995 de la Cairo pentru prevenirea
crimei și tratamentul delicvenților.
Astfel, din conținutul documentelor cadru prezentate
la acest congres, în condițiile unei tendințe generale de
influențare prin mijloace politice ori administrative a
deciziilor adoptate de procurori în cursul investigațiilor
penale, rezultă necesitatea de a se proceda la o reconsiderare
și reafirmare a rolului crucial care îi revine procurorului
în administrarea justiției penale și de a se garanta
exercitarea, independent de orice imixtiune politică, a acestor
importante responsabilități, în conformitate cu litera și
spiritul principiilor directoare ale ONU.
Aceasta este singura modalitate prin care se poate
asigura echitatea și obiectivitatea justiției penale, precum și
protecția efectivă a cetățenilor împotriva infracțiunilor.
De altfel, astfel de principii se desprind și din
lectura Recomandării 19(2000) a Comitetului de Miniștri al
Consiliului Europei, document care pornind de la premisa că
Ministerul Public joacă un rol determinant în sistemul de
justiție penală, precizează că: „statele trebuie să ia măsuri
corespunzătoare pentru a face astfel ca membrii Ministerului
Public să‑și poată îndeplini misiunea lor fără ingerințe
nejustificate (din partea puterii executive, n.n.) și fără
riscul de a determina, dincolo de limita rezonabilului,
răspunderea civilă, penală sau de altă natură”. „Ministerul
Public trebuie în orice situație să fie în măsură să‑și exercite
fără obstacole urmărirea agenților statului pentru delicte
comise de către aceștia, în special delicte de corupție, abuz de
putere, violare evidentă a drepturilor omului și alte delicte
recunoscute de dreptul internațional”.
|
|